Puneți prima și a doua parte a dipticului una lângă cealaltă și veți înțelege: coperțile formează un singur desen revelator, al cărui mister este: la cine anume se uită Blacksad și Weekly, în timp ce Alma, speriată, privește cum se îndepărtează Shelby, iar Solomon scrutează viitorul, modernitatea și pe noi toți :) de sus, de la înălțime?
Întrebarea fără răspuns din primul volum: "care este secretul lui Kenneth și de ce vrea Solomon să îl îngroape odată pentru totdeauna, eventual odată cu Kenneth?" :) primește răspuns la mijlocul acestui album, atunci când Blacksad intră în și mai multe probleme și descoperă și mai multe cadavre. E o revelație satisfăcătoare, pentru că Juan Diaz Canales a împrăștiat indicii de-a lungul întregii povești (inclusiv în primul volum) pentru a construi, după cum spune vulturul Solomon, "o poveste plină de imaginație, dar goală de dovezi".
Totuși, îngerii apocalipsei nu au nevoie de dovezi - iar ultima jumătate a albumului este o apocalipsă anunțată, cu mai mulți protagoniști improbabili și mai multe răzbunări improbabile, și un lanț de revelații care se încheie cu prăbușirea explozivă a ambițiilor lui Solomon. Ambiții strâns legate de... Shakespeare (toată subtema teatrală are sens, desigur).
Așa cum bine spune Blacksad: "Uitarea nu este o chestiune de merit sau de ambiție, ci de timp. Soldații și generalii cad, la fel ca regii și vasalii, podurile și turnurile, mahalalele și palatele. Totul are timpul său. Apoi totul cade.".
Pun pariu, totuși, că așa cum Guarnido și Canales nu-l vor lăsa să cadă pe Blacksad, nici noi, cititorii, nu-l vom uita. Un diptic cu grafică senzațională și scenariu inteligent, iar bătrânul motan își reintră în formă. Singura problemă? Povestea e poate cam prea... teatrală :)
Cel mai bun volum din serie de la “L'Enfer, le silence” încoace.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu