Locuia de douăzeci și doi de ani la Paris, unde absolvise Artele Frumoase la clasa sculptorului Mercié, lucrase pentru Rodin (pentru doar câteva săptămâni, ocazie cu care îl cunoscuse pe fotograful american Edward Steichen și lansase faimoasa butadă “la umbra marilor copaci nu crește nimic”), se integrase în avangarda artistică a vremii și se împrietenise cu Modigliani, Leger, Douanier Rousseau, Apollinaire, Picasso și mai ales cu Marcel Duchamp, care avea să devină complicele său la celebra expoziție Armory Show de la New York din 1913, ocazia unui prim mare scandal artistic pe tărâm american.
Dacă în 1913 Brâncuși îi uluia pe americani cu Sărutul, Muza adormită sau Domnișoara Pogany, până în 1926 el se îndepărtase și mai mult de reprezentarea formală a subiectelor sale, așa că vameșii care i-au desfăcut lucrările destinate următoarei sale mari expoziții au conchis că Pasărea în văzduh (altfel, un fus de bronz șlefuit) n-are cum să fie o operă de artă. Trebuie să fie o piesă de utilaj industrial - și atunci trebuie taxată ca atare :)
Furios și derutat, Brâncuși refuză să plătească vama, așa că Pasărea și alte câteva piese (printre care și Coloana fără sfârșit) sunt confiscate; cu ajutorul lui Duchamp și al lui Steichen, Brâncuși dă Statele Unite ale Americii în judecată (!).
Un proces definitoriu pentru istoria artei, în care judecătorul siderat se vede nevoit să definească (legal, deci cât se poate de obiectiv) o… operă de artă (adică un concept cât se poate de subiectiv).
Arnaud Nebbache interpretează (subiectiv, cum altfel) evenimentele, rezumându-se la esențial și punctând din biografia lui Brâncuși doar elementele care îl interesează (subliniind, de exemplu, importanța lui Rodin în devenirea lui Brâncuși, povestea de dragoste dintre Brâncuși și Marthe Lebherz, crezul artistic și credința lui Brâncuși în compatibilitatea dintre industrie și artă, etc.). Dacă odiseea lui Brâncuși e solid ancorată în realitate, prin decoruri detaliate, interioare pline de oameni și culori care dau adâncime instantaneelor, procesul capătă un aspect aproape abstract - în definitiv, toți cei implicați erau, de fapt, întruchiparea unui conflict ideatic.
Desenul e minimalist, dar foarte dinamic și ritmat, când serios, când caricatural, urmând nevoile scenariului. Secvența visului, în care Pasărea în văzduh se transformă în harpie și își vânează creatorul, trimite deopotrivă la legenda lui Icar și la legenda lui Manole, dar și la spaimele copilăriei. Jucându-se pe plaja de la Étretat, Brâncuși redevine copil, redevine el însuși, departe de adultul judecat in absentia.
Un album excelent, cu surprinzătoare tușe de umor, care, deși foarte departe de perfecțiunea geometrică a sculpturilor lui Brâncuși, reușește să dezvăluie esența artei lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu