Un maestru al benzilor desenate adaptează capodopera unui maestru al cuvintelor. Rezultatul e romanul grafic al anului (până acum).
În cartea lui Cormac McCarthy, premiată cu Pulitzer în 2007 și tradusă în film doi ani mai târziu, lumea s-a sfârșit, dar un tată refuză să accepte asta și își duce fiul mai departe, mereu spre sud, încercând să-l ocrotească nu doar de oamenii cufundați în barbarie, ci de imaginile, sunetele, mirosurile și amintirile care altfel l-ar putea deforma definitiv: “Gândește-te bine ce lași să-ți intre în minte, pentru că ar putea rămâne acolo pentru totdeauna.”
Codul moral al tatălui e simplu: “Nu vom mânca niciodată pe nimeni, pentru că noi suntem cei buni.” dar această decizie de a-și păstra umanitatea până la capăt e mereu pusă la încercare, cu fiecare obstacol întâlnit în drumul spre sud, spre căldură, departe de norii de cenușă și de munții de cadavre.
Manu Larcenet a explorat deja abisurile umanității în alte două romane grafice alb-negru, extraordinarul “Blast”, povestea unui om rău în căutarea fericirii, și adaptarea fără cusur a capodoperei lui Philippe Claudel, “Le Rapport de Brodeck”, cu planșe de o frumusețe sălbatică, luxuriantă, în contrast cu urâțenia și goliciunea interioară a personajelor.
Aici, în lumea din “La Route”, nu există nimic frumos, furtuna de cenușă, frigul și foamea ne învăluie din prima pagină, și totuși Larcenet uluiește cu minuțiozitatea unui desen necruțător, în care culorile rare și palide sunt (evident) întruchiparea speranței, și cu inserții vizuale când cinice, când dezarmante (“Only one way to heaven: Jesus”, sau păsările lui Sempé).
Acesta e și secretul acestei cărți necruțătoare și obsedante - în ciuda ororilor la care suntem martori alături de tată și de fiul său, în ciuda rațiunii, speranța nu moare niciodată.
Un album extraordinar, o carte rară în care aritmetica “scenarist de geniu + artist de geniu = bandă desenată de geniu” e pe cât de simplă, pe atât de corectă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu